Persoane interesate

INFO DESPRE LUMÂNĂRI

Lumânările în cultul creştin ortodox

Lumânarile sunt asociate, odată cu primul gând legat de acestea, cu slujbele Bisericii. Culoarea lumânarilor aduce aminte de Moaştele Sfinţilor, lumina ce o împrăştie acestea aprinde în inimă râvna spre vederea luminii dumnezeieşti, “bunul simţ” cu care acestea descoperă ce este în jurul lor aduce pacea şi liniştea în om, acesta nemaiputand vedea în lux de amănunt toate detaliile din jur, care i-ar putea împrăştia mintea.
Cultul creştin a îmbrăţişat lumânările încă din primele zile, formând o materie de bază în multe dintre slujbele sale. În practica vieţii religioase a oricărui creştin, aprinderea unei lumânări este una din obligaţiile sale elementare. Aproape că nu există creştin care să intre într-un lăcaş de cult şi să nu aprindă o lumânare pentru sine, pentru cei dragi şi, mai ales, pentru cei care au adormit în Domnul.
Cel mai mult, lumânările s-au folosit pentru a lumina locuinţele ori locaşurile de cult, iar mai puţin spre a încălzi în vremurile reci. Trecerea de la lumânările naturale, folosite încă de la început, la cele din materiale chimice, folosite astăzi, cât şi la cele decorative, constituie o cădere a omului, interesat cu mult mai mult –  doar – de profit, decât de sănătatea tuturor şi de calitatea produselor.

Ce este lumânarea ?
După cum spuneam şi mai sus, lumânarea este, în primul rând, o sursă de lumină, pe lângă alte câteva folosiri pierdute, precum măsurarea timpului. În China, în timpul dinastiei Sung, se foloseau lumânările ceas care erau marcate cu cifre pentru a indica ora. Acest lucru era făcut datorită modului în care era calculată arderea constantă a lumânării.
Lumânarea are formă de tijă, fiind alcatuită dintr-un strat de ceară, lipit în jurul unui fir de bumbac. Materialele din care s-au lucrat lumânările au diferit de la loc la loc, firul putând fi lucrat şi din alte materiale decât bumbacul, iar “combustibilul” ce întreţine arderea de asemenea, pe lângă ceara de albine, s-a folosit şi grăsimea animală.
În antica Romă, în jurul secolului întai, lumânările erau făcute din substanţele unei plante. Egiptenii şi locuitorii cei din Creta preparau lumânările din ceară de albine, încă din anul 3.000 î.Hr. După cum vede, primele lumânări erau produse din diferite forme de grăsime naturală (ceară şi seu).
Din păcate, astăzi, majoritatea lumânărilor sunt produse din ceară de parafină, un produs chimic ce afectează chiar sănătatea celor ce stau mult lângă locul de ardere al acestora. Parafina a fost distilată prima data în anul 1830 şi a revoluţionat confecţionarea lumânărilor, deoarece era un material necostisitor, ce producea o lumânare inodoră de calitate. Industria a fost ulterior devastată, o dată cu distilarea kerosenului, numit şi ulei de parafină, ceea ce ducea la confuzii. Recent, lumânările pe bază de răşină, care sunt transparente, au fost dezvoltate şi se afirmă că ar dura mai mult decât cele tradiţionale, din parafină. După cum vom vedea mai jos, urmările sunt nefaste şi ignorate.
Se cade ca lumânările din Biserică sa fie confecţionate numai din ceară naturală de albine şi din bumbac. Aceasta nu este întamplare, ci rânduială minunată, căci albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă de ea reprezintă materia cea mai curată, cea mai pură a naturii. În felul acesta aducem lui Dumnezeu o jertfă curată, neatinsă de nici o patimă.
În perioadele mai grele prin care a trecut creştinismul, nu se puteau rândui cu uşurinţă cele necesare cultului, drept aceea varianta cu parafina a fost una satisfăcătoare la acea data, însă acum, când lucrurile s-au întors pe făgaşul lor, revenirea la lumânările din ceara naturală de albine se cere neîntârziat.



Când au intrat lumânările în cultul creştin ?
Din mărturiile pe care Istoria Bisericii ni le pune la îndemână, deducem că lumânarea s-a întrebuinţat în cultul creştin încă de la începuturile sale. Practica aprinderii lumânărilor în sau lângă biserică o întâlnim încă şi înainte de Mântuitorul Iisus Hristos, în Vechiul Testament, de unde a fost preluat şi de către creştini. Trebuie însă menţionat şi faptul că nu numai evreii au întrebuinţat lumânările în cult, ci şi alte popoare precum egiptenii, grecii şi romanii.
În rânduielile cultice de la templul iudaic, întâlnim în special candelabrul sau sfeşnicul cu şapte lumini. Primii creştini, proveniţi dintre evrei, au preluat o parte dintre vechile lor obiceiuri iudaice. Mântuitorul Hristos a săvârşit Cina cea de Taina, când a instituit Sfânta Euharistie într-un foişor, la lumina lumânărilor. Sfântul Apostol Pavel a predicat şi săvârsit Sfânta Liturghie la Troia, în “camera de sus”, tot într-un fel de foişor unde erau lumini multe şi candele. Obiceiul s-a răspândit apoi pretutindeni, încă din vechime nemaigăsindu-se nici o slujbă la care să nu se întrebuinţeze lumânările.
La statornicirea practicii arderii lumânărilor la cult a contribuit foarte mult şi situaţia specială a creştinilor din primele secole, care, din cauza persecuţiilor, se rugau în catacombe, în case sau camere ascunse, unde trebuia să aprindă lumânări sau candele pentru a putea săvârşi cultul divin. Începând cu secolul al III-lea, avem şi mărturii istorice scrise care atesta întrebuinţarea lumânărilor şi la slujba înmormântării martirilor. Printre slujitorii clerului inferior din acea vreme este menţionat acolutul, care avea între sarcinile sale şi pe aceea de a aprinde lumânările în biserică.
În biserică, lumânările sunt aşezate de obicei în sfeşnice. Acestea poartă doua, trei, şapte sau douăsprezece lumânări, fiind aşezate de obicei pe masa Sfântului Altar şi în dreptul Icoanelor Împărăteşti. De asemenea, până nu demult, lumânările împodobeau candelabrul cel mare, de sub turla Pantocrator. Încă şi astăzi mai există biserici care folosesc lumânările în policandru. Alături de sfeşnice şi candelabre, în biserică se mai folosesc şi candelele, care au aceeaşi semnificaţie şi rost ca şi lumânarea.
Lumânările sunt aprinse adesea de credincioşi, pentru ei şi pentru cei adormiţi, în locuri special amenajate, în interiorul ori în curtea bisericii. Pentru păstrarea picturii bisericilor, la multe lăcaşuri de cult, s-au confecţionat hote speciale pentru arderea lumânărilor.
Biserica Catolica cere ca lumânările sa fie fabricate din 51% ceară de albine, restul din parafină sau alte substanţe, în schimb Biserica Ortodoxă cere ca lumânarea sa fie realizată 100% din ceară de albine, pentru că ceara de albine este cea mai pură şi mai indicată pentru a face lumânări, ea întruchipând atât curăţenia, cât şi hărnicia.
Fiind folosite iniţial doar pentru a lumina încăperea în care se săvârşeau sfintele slujbe, adică dintr-o necesitate practică, lumânările au fost păstrate în cultul creştin şi mai apoi, pentru a-i spori măreţia sau solemnilatea. Nici primirea libertăţii de a fi creştin, nici apariţia electricităţii nu au mai putut vreodată să scoată din cultul creştin calda şi lina lumânare.
Odată cu introducerea luminii electrice, numărul lumânărilor şi candelelor care ard în biserică a scăzut, însă niciodată nu a pierit. Lumânările se păstrează mai ales ca jertfă adusă de credincioşi. Lumânarea nu poate lipsi de la nici o slujbă sau rugăciune, ci ne însoţeşte totdeauna când ne întâlnim într-un fel anume cu Dumnezeu. Când cineva se botează, când se cunună, când se împărtăşeşte, când se roagă în Biserică sau acasă, când merge la Sfântul Altar cu prescură şi pomelnicul, şi în orice alt moment când se adresează lui Dumnezeu sau în faţa Lui, omul credincios aprinde lumânarea.

Lumânările şi cele două semnificaţii ale acestora
Valoarea sacră, lumânările o capată în ceremoniile religioase din aproape toate religiile, budism, hinduism, creştinism şi iudaism. În creştinism lumânarea simbolizează lumina lui Hristos. Lumânările luminează altarul, icoanele, drumul parcurs în procesiuni.
Prima semnificaţie pe care o aduce cu sine lumânarea este cea care reiese şi din lumină. Lumina semnifică cunoştinţa, vederea lucrurilor, aceasta simbolizând, în cele din urmă, pe Dumnezeu. Lumina lumânărilor simbolizează pe Mântuitorul Iisus Hristos, numit în Sfânta Evanghelie “Lumina lumii”, cât şi învăţătura Sa, care este bucurie, dragoste, adevăr şi viaţă. Lumina este semn al prezenţei lui Dumnezeu. Părintele Constantin Coman spune: “Dumnezeu este lumină în cel care aprinde o lumânare, iar cel care aprinde o lumânare se arată iubitor de lumină, adică de Dumnezeu.”
Cea de-a doua semnificaţie a lumânărilor este aceea de jertfă, venită de astă dată din partea creştinilor. Lumânarea este ofrandă pentru Dumnezeu oferită de credincioşi ca semn de oferire a sufletului lor către Dumnezeu. Lumânarea simbolizează jertfa de sine, transfigurarea totală a omului în lumină. Acestea înalţă mintea omului la trecerea celor vremelnice, la curăţia celor viitoare, la lumina lui Hristos şi la darurile ce trebuiesc întoarse Dăruitorului.
Lumânarea este un semn al jertfei curate pe care creştinul o aduce în faţa lui Dumnezeu. Nu există altă cale de mântuire decât aceea a jertfei curate. Lumânările sunt jertfe nesângeroase aduse de creştini lui Dumnezeu, care mai întâi S-a jertfit pentru ei, o dată pentru totdeauna, jertfindu-Se încă şi astăzi, şi până la sfarşitul Lumii, din dragoste pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

Lumânările din parafină şi pericolul purtat de acestea !
Creştinul aprinde lumânarea în momentul în care se îndreaptă către Dumnezeu, acasă ori în vreo slujbă a Bisericii. Minunat ar fi ca omul să folosească doar cele lăsate de Dumnezeu şi moştenite din înţelepciunea Părinţilor de odinioară. Se cade ca lumânările din Biserică să fie confecţionate numai din ceară naturală de albine şi din bumbac. Aceasta nu este întâmplare, ci rânduială minunată, căci albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă de ea reprezintă materia cea mai curată, cea mai pură a naturii. În felul acesta aducem lui Dumnezeu o jertfă curată, neatinsă de nici o patimă.
Vechile lumânări din grăsime animală ori din ceară de albine au fost astăzi înlocuite, aproape total, cu lumânările din parafină, mult mai ieftine şi rapid de prelucrat. Parafina este însă un reziduu ieftin al industriei petroliere, care este albit şi texturizat cu acrolyn, un produs cancerigen recunoscut. Parafina şi fitilul de plumb din lumânările obişnuite emit, prin ardere, substanţe toxice extrem de periculoase pentru organism. Arderea parafinei emite o varietate incredibilă de compusi organici volatili, printre care acetona, benzen, tetraclorid de carbon şi xilina. La acestea se adaugă particule de funingine microscopice cu conţinut de metale grele, precum plumbul sau cadmiul, provenite de la fitilul lumânării. Efectele asupra sănătăţii sunt devastatoare, de la simple dureri de cap pana la astm şi cancer.
Reglementările cu privire la conţinutul lumânărilor sunt aproape inexistente, nu numai în Romania, ci şi la nivel internaţional. Doar în America şi Australia s-a interzis, de câţiva ani, utilizarea plumbului în fitilul lumânărilor, dupa ce s-a constatat că nivelul concentraţiei plumbului dintr-o încăpere în care se ard lumânări parfumate depăşeşte nivelul maxim admis. Unii producători adaugă plumb în festilă pentru ca flacăra lumânării să fie dreaptă şi să ardă frumos. Prin încălzire, metalul se transformă în particule foarte mici, care sunt inhalate şi se depozitează în plămâni, de unde trec în fluxul sangvin. Majoritatea producătorilor nu sunt obligaţi să specifice compoziţia materialului din care sunt fabricate fitilele, aşa că e aproape imposibil să-ţi dai seama care sunt cele ce conţin plumb. Deşi puţin mai scumpe şi mai greu de găsit astăzi, lumânările din ceară naturală ard curat şi nu ne pun viaţa în pericol.
Cele mai otrăvitoare lumânări de parafină sunt lumânările parfumate, care emit o mare cantitate de funingine microscopică, dar şi substanţe toxice provenite de la arderea esenţelor şi a culorilor sintetice. Hidrocarburile aromatice policiclice generate prin arderea lumânărilor sunt bine-cunoscute pentru potenţialul lor de a genera cancer, afecţiuni ale sistemului nervos central sau dezechilibre hormonale. Fumul negru, care înnegreşte în timp pereţii şi textilele, conţine aceleaşi toxine ca acelea produse de arderea motorinei.